Ardealul e inima ţării. Cum facem s-o ascultăm când bate?

Peste 4 ani sărbătorim un secol de la unirea Regatului cu Transilvania. La cum arată lucrurile azi, petrecerea va fi cam tristă. Iar pe tort, în loc de “La mulţi ani”, vom primi fiecare, regăţeni şi ardeleni, o listă. O listă a lucrurilor care ne despart.

Scrisă cu cremă de ciocolată amăruie, exact ca viaţa noastră.

Acum o săptămână, primariţa Craiovei, Lia Olguţa Vasilescu, povestea că, la ei, organizaţia de partid are liste până la nivel de bloc şi apartament cu cei care votează şi cu cine votează ei.  Doamna era indignată că în Transilvania nenorociţii aia de la PSD-ul local nu-s capabili de aşa organizare, să fi raportat şi ei aceleaşi succese.

Da, nu-s capabili. Transilvania are o problemă în a gândi uniform. Nu e doar ea în situaţia asta: întreaga Europa e aşa. Când se strâng trei capete, sunt trei idei. Mai în sud, când se strâng trei capete, de obicei sunt trei beri în faţă. Şi-o singură idee: cum să mai facem rost de nişte bere moca?

Dar generalizez, ştiu.

Sunt oameni buni peste tot, însă parcă şi bunătatea e diferită. Şi statura. Blaga, cel care spunea că veşnicia s-a născut la sat, era născut lângă Alba Iulia. Ar mai fi ajuns el la concluzia asta adâncă dacă-ar fi fost argeşean de-al meu, ca să nu zic teleormănean? Bunicul, care făcuse politică înainte de război, aici, în sud, se recunoştea în ideile lui Goga, alt transilvănean. Între oamenii politici oneşti ai sutei de ani petrecută împreună de ardeleni şi regăţeni, nu ştiu statură mai impunătoare ca a lui Maniu. Chiar şi când a fost vorba de suferinţă, ardelenii au fost în frunte în închisorile comuniste. Biserica lor, da, aia Unită cu veneticul de Papă, a rămas alături de popor chiar şi cu riscul libertăţii, în vreme ce ai noştri popi s-au grăbit să facă pactul cu noul Cezar, ba chiar întelegeri secrete cu Urechea lui ciulită înspre enoriaşi…

Mă uitam zilele astea la mitingurile diferite ca amploare între Transilvania şi Regat. De ce aceeaşi acţiune – negarea dreptului la vot – provoacă o reacţiune mai mare în Ardeal? O fi ciudă că nu iese Iohannis? O fi politică de partid şi nicidecum spirit civic, aşa cum acuză televiziunile sudiste?

Eu cred că e altceva. Aceste două ţări au avut multă vreme o istorie diferită. Un mix etnic diferit. Dar mai ales stăpâni diferiţi. De-o parte împăraţii. De alta, fanarioţii.

Poate şi de acolo diferenţa. În vremea formării conştiinţei naţionale, românii au fost guvernaţi de domni hrăpăreţi puşi din afară.  Aţi citit despre ei.  Fanarioţii veneau cu mandat pe perioadă determinată, îşi plăteau funcţia, la fel ca politicienii de azi, şi ştiau că trebuie să recupereze banii şi să facă şi alţii în plus repede. Cu ajutorul pârghiilor statului, ca şi acum. Aruncaţi o privire: modelul ăsta a rămas, şi la 200 de ani distanţă. Mai rău, societatea n-are anticorpi pentru el. Oamenii se lasă mituiţi (cu ulei, dar mai ales cu minciuni care îi fac să se simtă bine) şi după aia se lasă furaţi de noii fanarioţi. Mari ortodocşi şi ei, fireşte.

Transilvania are o poveste diferită. Acolo principele nu era român şi cea mai mare luptă era pentru identitatea culturală. Însă administraţia, mai ales cea imperială, gândea pe termen lung. Promova creştere economică pe care s-o taxeze, nu taxa sărăcia, ca în regat. Şi, cumva, treaba asta a rămas până în ziua de azi în atitudine: ardeleanul e mai lent, mai molcom. Dar face treabă mai serios.

Dar să mă întorc la drepturi: românii transilvăneni sunt obişnuiţi să se lupte pentru ale lor. Secole la rând s-au bătut cu asimilarea în masă. Au făcut petiţii, demonstraţii, şcoli şi mişcări sociale. Pentru ei drepturile sunt importante, pentru că n-au venit niciodată de-a gata.

Poate şi de-asta ies acum în stradă pentru un principiu, nu pentru un candidat. Şi poate şi de-asta povestea celor două teritorii e acum una tristă. Ştiţi cum se vede din Ardeal?

Vă spun eu: ca şi cum trunchiul şi capul unui om ar face un pact să nu mai asculte ce-i spune inima.

Pentru că Ardealul e inima României zilele astea. Ascultaţi-o cum bate, dragi mitici ai mei.

Să nu plângeţi după ea mai târziu, când nu se va mai auzi peste Carpaţi!

Lucian MÎNDRUŢĂ

Comentarii