Duminica bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr

Evanghelia zilei de astăzi, a Duminicii a XXII-a după Rusalii, istoriseşte parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr.

Nu se putea mai bun prilej să invoc – în aceste ore de patimi politice – figura luminoasă a arhimandritului Sofian de la Mănăstirea Antim, un mare duhovnic ortodox. Deţinut politic în lotul ”Rugul Aprins”, supranumit Apostolul Bucureştilor, s-a mutat la cele veşnice, în 2002, după o viaţă mucenicească.  Rupt parcă din Filocalie, Sofian a fost şi un pictor iscusit, asemenea Sfântului Apostol Luca, de a cărui Evanghelie se face pomenire astăzi.

Iată parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, aşa cum a desluşit-o părintele Sofian, într-una dintre tulburătoarele sale predici:

”(…) Nouă, oamenilor, ne place să trăim nesupăraţi de necazuri, asta ne-ar conveni tuturor. Dar Dumnezeu are alt punct de vedere. Bogatul de azi avea în jurul lui zeci linguşitori de tot felul, care trăiau foarte bine de pe urma laudelor lor. Iar Lazăr stătea la poarta aceea înaltă, cum sunt porţile în Orient, şi aştepta să i se dea o firimitură de pâine, dar nimeni nu se îndura să i-o arunce. Bogatul, nici gând. Când toate ne merg bine, seul din noi, grăsimea, ne închid ermetic pe dinăuntru şi nu ne mai pasă de necazurile altora, devenim cumplit de egoişti.

Câinii puteau să mănânce resturile de la masa bogatului, câinii erau sprinteni, dar Lazăr, bolnav, nu putea. El răbda de foame, nu înjura, nu ţipa, nu osândea pe cei care chefuiau cu nepăsare sub ochii lui, nu judeca — aşa cum fac unii care, în necazurile lor, îi înjură pe toţi. Şi pe Dumnezeu Îl înjură: de ce ceilalţi au şi ei nu au? Lazăr nu osândea pe nimeni, ci aştepta aşa, fără pic de revoltă contra cuiva. Iată de ce a fost dus în rai: nu numai pentru sărăcia lui, ci mai ales pentru aceste virtuţi ale lui cu totul dumnezeieşti. Lazăr nu voia decât să nu moară de foame, atât. Văduva din Evanghelie striga la bogat, dar Lazăr tăcea. Faţa lui era istovită de durere, de boală, de foame, dar el tăcea şi răbda. Stătea acolo, la poartă, liniştit, resemnat şi, desigur, se ruga — altfel n-ar fi putut răbda grozava lui suferinţă. Nu hulea, nu judeca, nu cârtea. Alţii ar fi zis: „Ce-i asta? Eu nu am o fărâmă de pâine, iar la bogat toate curg ca un pârâu şi el îi hrăneşte pe toţi lingăii aceştia! Unde este dreptatea lui Dumnezeu?” Dar Lazăr nu zicea nimic din toate acestea, dovadă că în clipa morţii este îndată înconjurat de îngeri. Dacă ar fi hulit, n-ar fi avut parte de o aşa de mare cinste (…)

Desfătările îl fac pe om crud şi împietrit, fraţi creştini. De aceea, nu trebuie să-i fericim întotdeauna pe cei bogaţi, tocmai din cauza acestei dări de seamă cumplite în faţa lui Dumnezeu. Fiind nemilostivi, ei sunt ca nişte furi: fură şi ascund dreptul săracilor. Furii mai pot scăpa din mâna oamenilor, dar din Mâna lui Dumnezeu nimeni nu poate scăpa, fraţilor. Plăcerea durează un timp foarte scurt, iar pe urmă vine chinul, o veşnicie de chin. Chiar şi luxul este împovărător pentru sufletul nostru, spune sfântul Ioan Gură de Aur. Tu dormi pe pat luxos, moale şi altcineva moare de frig într-un culcuş de paie şi pe tine nu te mustră conştiinţa! Nimic nu e mai grozav decât desfătarea, pentru că ea te face să uiţi de Dumnezeu”...

(Lelia Munteanu)

Comentarii